Dintre mamiferele de uscat amintim: cerbul (Dama dama), capriorul (Capreolus capreolus), dihorul de stepa (Mustela eversmanni), dihorul patat (Vormela peregusna), bursucul (Meles meles), vulpea, iepurele.

Speciile de mamifere de apa includ: bizamul (Ondrata zibethica), hermina

(Mustela erminea/herminea), vidra, nurca, nevastuica, mistretul, pisica salbatica si cainele enot, unele specii fiind foarte importante din punct de vedere cinegetic.

Dar adevaratii stapani ai deltei se considera a fi pasarile. In stufarisuri, pe grinduri, in zavoaie traieste o populatie de aproximativ 327 de specii, din care cuibaresc aproximativ 200 de specii, iar in trecere spre alte tinuturi aproximativ 100 de specii. Datorita originilor diferite ale acestor pasari care se gasesc aici, Delta Dunarii poate fi considerata una dintre cele mai interesante delte ale lumii sub raport ornitogeografic.

Din punct de vedere faunistic si cinegetic, speciile de pasari, se impart in
Specii sedentare – care traiesc in delta toata viata lor, cum sunt: rata cap brun (Aythya ferina), vulturul codalb (Haliaentos albicilla), fazanul (Phasianus colchicus), gugustiucul (Streptopelia decaocto), ghionoaia neagra (Dendrocopus martius), cioara griva (Corvus cornix), cotofana (Pica pica), s.a.
Specii migratoare – oaspeti de vara – specii care vin si se reproduc in zona deltei pe timpul verii si migreaza mai la sud in perioadele mai reci ale anului, cum e pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul cret (Pelecanus crispus), egreta mica (Egretta garzetta), egreta mare (Egretta alba), chira de balta (Sterna hirundo), stracul galben (Ardeola ralloides), turturica (Streptopelia turtur), cucu (Cuculus canorus), uliul de trestie (Circus aeruginosus). Unele specii tind sa devina sedentare, cum sunt: cormoranul mare (Phalocrocorax carbo, corcodelul mare (Podiceps cristatus), mierla (Turdus merula), rata rosie (Aythya nyroca) si altele.

Specii migratoare – oaspeti de iarna – specii originare din zonele nordice, care ierneaza in delta: fundacul polar (Gavia artica), rata pitica (Anas crecca), soimuletul de iarna (Falco columbarius), huhurez coada lunga (Stryx uraliensis), martinul trei degete (Rissa tridactila), pasarea omatului (Plectophenax nivealis).

Specii de pasaj – ce cuibaresc mai la nord de teritoriul tarii noastre, trecand prin delta primavara si toamna, ca de exemplu: rata flueratoare (Anas penelope), cocorul (Grus grus), sitarul de padure (Scolopax rusticola), sturzul viilor (Turdus iliacus), etc.

Specii accidentale sau de invazie – se refera la speciile care ajung in delta accidental, fiind pasari ce provin din alte zone, ca de exemplu corcodelul urechiat (Podiceps auritus), fundacul glacial (Gavia immer), rata mandarin (Aix galericulata), rata neagra (Oedemia nigra), gasca gulerata (Branta berniclea), etc. Iar speciile de invazie apar in perioade neregulate, fara un ciclu bine determinat si in diferite anotimpuri in functie de specie cum sunt: gainusa de stepa (Syrohaptes paradoxus), matasarul (Bombicilla garrulus), s.a.
***
O alta bogatie a deltei, cunoscuta si valorificata din cele mai stravechi timpuri este fauna piscicola, insa speciile sedentare sunt foarte putine: somnul (Silurus glanis), tiparul (Misgurnus fossilis), zvarluga ( Cobitis).
Cele mai multe specii ce se gasesc in delta, fac parte din familia Cyprinidae: crapul (Cyprinus carpio), rosioara (Scardinius erythrophthalmus), avatul (Aspius aspius), carasul (Carassius auratus gibelio), platica (Abramis brama), s.a.
O alta grupa cuprinde: salaul (Stizostedion lucioperca), bibanul (Perca fluviatilis) si ghibortul (Acerina cernua).
Rapitor feroce, supranumit si “rechinul baltilor”, stiuca (Exos lucius), are deasemenea o mare raspandire.
In apele deltei, dar si in apele litoralului romanesc, au aparut specii salmastre ca de exemplu: nisetrul ( Acipenser gűldenstaedti), pastruga (Acipenser stellatus), morunul (Huso huso).
Din pacate reptilele si amfibienii insumeaza un numar de 16 specii:
Reptile: sarpele de casa(Natrix natrix), sarpele de apa(Natrix tessellata), broasca testoasa de uscat (Testudo graeca ibera), broasca testoasa de apa (Emys orbicularis), s.a.
Amfibieni: tritonul (gen.Triturus.), broasca de apa (Rana ridibunda), broasca raioasa verde (Bufo viridis), brotacelul (Hyla arboreea), s.a.



Dar Delta Dunarii ascunde si un impresionant numar de specii de nevertebrate si vietuitoare microscopice, lepidoptere, coleoptere, diferiti crustacei si moluste, despre care voi vorbi intr-un alt articol.

Surse:( http://delta-dunarii.blogspot.com)

Cu ajutorul capcanelor sale otratelul de balta poate sa prinda pana la o mie de astfel de vietuitoare pe zi, fiecare insecta fiind digerata in cca 20 de minute. Saculetii au insa si un alt rol. Dupa ce planta si-a format fructul, capacelele capcanelor intepenesc lasand apa sa patrunda in interior. Planta devine mai grea, se scufunda si astfel semintele vor ajunge la fundul apei unde vor putea sa reziste in cursul iernii.

Aldrovada cea de-a doua planta carnivora, are frunzele asezate doua cate doua, ca paginile unei carti. Marginile frunzelor sunt prevazute cu spini, astfel ca atunci cand o insecta atinge perii sensibili de la suprafata frunzei, acestea se inchid si prind victima ca intr-o cusca.

Aceste specii de plante si-au dezvoltat capcane pentru ca ele traiesc in ape unde exista perioade cand concentratia de azot si fosfor este prea mica, astfel ca ele isi procura aceste elemente vitale din corpul prazilor pe care le prind.

Printre plantele din apropierea Deltei Dunarii care atrag atentia se numara si Noctiluca Miliaris. Pescarii din complexul Razim-Sinoe si cei din Sfantu Gheorghe spun ca daca in anumite perioade din an, te scalzi noaptea in unele zone din Marea Neagra sau din complexul Razelm, cand iesi din apa corpul iti este fosforescent. Fenomenul este denumit lumanarea de mare.

O alta insecta care are efect vizual este rusalia. Este asemanatoare cu o libelula de talie mica si apare de obicei in luna mai, de Rusalii, de unde-i vine si numele popular. Traieste circa o zi, timp in care zboara si se imperecheaza deasupra luciului de apelor mari curgatoare, unde isi depune si ouale. Specia era intalnita foarte frecvent in urma cu 40-50 de ani pe tot traseul fluviului, dar s-a dovedit foarte sensibila la poluarea apei. Localnicii din Delta isi amintesc de momentele aparitiei in trecutul nu prea indepartat, a numarului imens de insecte zburatoare in fiecare an, cand dupa reproducere, exemplarele moarte acopereau ca un covor, de la un capat la celalalt albia Dunarii.

In 1961, in apropierea localitatii C.A. Rosetti, si patru ani mai tarziu, pe Insula Popina, a fost semnalata pentru prima data prezenta speciei de arahnide cunoscuta sub numele de vaduva neagra (black widow). Intepatura acestui paianjen poate fi mortala daca nu este tratata. Printre paianjenii de dimensiuni mari din Delta, cel mai mare poate atinge sase centimetri.

Sarpele rău (Dolichophis (Hierophis, Coluber) caspius), cel mai lung sarpe din Europa cunoscut sub acest nume, traieste in zonele din apropierea Deltei Dunarii si este specie protejata la nivel european. Lungimea lui poate depasi doi metri, fiind totodata una dintre speciile cele mai agresive si una dintre cele mai dificile de observat.

Aceasta specie se intalneste frecvent in areale stepice, in zonele uscate cu dealuri si crevase cu stufarisuri, serpii preferand sa stea in apropierea coloniilor de popandai sau in apropierea zonelor bogate in soparle cu care se si hraneste. Sarpele rau este una din cele cinci specii de reptile din Rezervatia Biosferei Delta Dunarii protejate prin Conventia de la Berna.

Cea mai periculoasa specie din Delta este insa vipera de stepa (Vipera ursinii) care se gaseste in populatii numeroase in Sfantu Gheorghe si pe grindul Perisor. Muscatura viperei de stepa din Rezervatie este insa mai putin veninoasa decat a celorlalte specii de vipere europene.

Daca cele cinci specii de reptile se regasesc inca frecvent in Delta, in ultima perioada specialistii nu au mai intalnit exemplare din specia cunoscuta sub numele de balaurul dobrogean (Elaphe sauromates).

Un animal ceva mai dragut este cainele enot.

Se mai numeste bursuc cu barba, semanand atat cu viezurele, cat si cu un caine latos de marime mijlocie si cu picioare scurte.
Este de marimea unui caine mijlociu, avand picioare scurte,urechi mici si ochii care abia se vad din blana. Are coada scurta, bine acoperita cu par lung si moale, de culoare galben-murdar, cu dungi pe spate de culoare mai inchisa.

Are o greutate de 6-8kg, corpul are o lungime de 65-80cm, iar coada de 15-24cm. Traieste in regiuni mlastinoase si umede, cu vegetatie bogata. Prefera locuri bogate cu rauri si lacuri numeroase, apa reprezentand o conditie principala a modului sau de viata.

Cainele enot este un animal de noapte si amurg, mai rar parasind adapostul ziua, ducand o viata de vizuina. Este greoi la fuga si poate fi ajuns usor de caine.
Poate fi remarcat printr-un fel de scheunat pe care il scoate cand se afla in pericol. In perioada de iarna, cand nu gaseste hrana, petrece tot timpul in vizuina in stare de somnolenta, traind din rezervele de grasime. Totusi in zile mai calduroase, isi cauta hrana, uneori chiar la distante mai mari de 8-10km.
Isi construieste vizuina in conditiile in care nu-si gaseste altele gata facute de vulpe sau viezure.

Hrana cainelui enot se compune din broaste, lipitori, larve de insecte acvatice, soareci, bizami, rate, peste si hrana vegetala (stuf, papura, alge). In paduri isi cauta hrana sub arborii cazuti, pe malurile raurilor si lacurilor. Mananca larve de carabus, coropisnite, lacuste, fructe etc.

Dusmanii cainelui enot sunt lupii si cainii vagabonzi, fiind usor prins de acestia.
Femela naste de obicei 6 pui si mai multi, care sunt orbi timp de circa 2 saptamani. Alaptarea dureaza 45-65 de zile, dupa care consuma hrana adusa de mama, la care contribuie si masculul. Dupa circa 2 luni puii sunt vioi, se joaca stand mai mult pe afara, la soare, iar dupa 4-5 luni devin independenti, cautandu-si singuri hrana.

Surse:(http://delta-dunarii.blogspot.com)

Pentru a intelege efectele braconajului asupra ecosistemele acvatice este importanta cunoasterea formelor de viata existente aici si legaturile ce se stabilesc intre ele. Apa constituie unul din izvoarele primare ale vietii pe pamant, este mediul in care traiesc cele mai numeroase si diverse organisme. În natura nu se gaseste apa fara viata, de la cele mai simple la cele mai complexe forme. Din perspectiva actuala a hidrologiei si ecologiei un bazin acvatic – lac, curs de apa -constituie un ecosistem, adica o unitate functionala fundamentala de transformare a materiei si energiei, incluzand in componenta sa elemente organice si anorganice. Sistemul anorganic este alcatuit din elemente ale litosferei, hidrosferei si atmosferei. Aceste elemente prezinta o configuratie specifica si reprezinta un fragment al mediului fizic populat si transformat de organisme numit biotop.

Unul din elementele cele mai importante ale biotopului il reprezinta insasi apa caracterizata de insusiri fizice (temperatura, claritate, miros, gust) si insusiri chimice (continutul de oxigen solvit, reactia apei, concentratia de saruri solvite). Sistemul biologic, format din componente organice ale biosferei atasate si adaptate la biotopul dat, reprezinta biocenoza. Gruparea organismelor acvatice, vegetale sau animale, este urmatoarea: plancton, necton si bentos. În masa apei intalnim planctonul si nectonul. Planctonul cuprinde speciile de plante si animale acvatice marunte, microscopice ce plutesc in apa. Acestea au miscari proprii foarte slabe. Planctonul se imparte in fitoplancton si zooplancton. Nectonul este format din organisme relativ mari si care, datorita miscarilor proprii, inoata activ. În afara de adevaratul necton, format din pesti, exista si un micronecton alcatuit din diferite nevertebrate si stadii larvare ale amfibienilor.

Tot in aceasta categorie intra si mamiferele acvatice. Bentosul este alcatuit din organisme acvatice care traiesc pe fundul apei sau in apropierea acestuia. În apa lumea vegetala este reprezentata de bacterii, ciuperci, alge si plante superioare. Lumea animala este reprezentata de protozoare, rotifere, viermi, crustacee, moluste, insecte si pesti, amfibieni, reptile, mamifere. Legaturile ce se stabilesc intre organismele acvatice au la baza un schimb permanent de materie si energie intre elementele anorganice si biologice ale ecosistemului. Acest schimb le reuneste intr-un tot unitar. Schimbul de materie si energie este format din doua circuite: cel al materiei si cel al energiei.

Circulatia materiei este reversibila: un atom asimilat si apoi pierdut de organism, dupa diverse permutari, poate ajunge din nou in corpul acestuia. Circulatia energiei este ireversibila. Atat circuitul materiei, cat si cel al energiei, in ecosistem, inregistreaza cateva etape distincte si diferitele organisme, dupa rolul pe care-l au in desfasurarea lor, se pot grupa in trei mari categorii: producatoare, consumatoare si descompunatoare. Între grupele functionale de organisme dintr-un bazin acvatic exista stranse relatii de interdependenta. În baza acestor relatii, ele isi determina si controleaza reciproc componenta calitativa si cantitativa realizandu-se astfel o stare de echilibru biocenotic. Un exemplu in acest caz este lantul trofic ce se formeaza in ecosistem. Schimbarile ce apar efecte ale diferitilor factori externi conduc la schimbarea biotopului si implicit a biocenozei. În consecinta se produc perturbari ale echilibrului biologic stabilit in decursul tipului. Braconajul este unul dintre factorii ce influenteaza cel mai mult efectivele de specii dintr-un bazin acvatic. El produce schimbari rapide, cu intensitati variabile ale factorilor abiotici si biotici.

Schimbarile produse sunt in legatura directa cu metoda folosita. Diversitatea metodelor de braconare este impresionanta. Constituie braconaj, atat incalcarea normelor legale privind pescuitul, folosirea unor unelte interzise, a substantelor otravitoare, toxice, a materialelor explozive, utilizarea unor instalatii electrice improvizate, cat si abaterea cursului apei. Astfel, in urma cercetarilor facute s-au stabilit pentru pescuitul sportiv norme cum ar fi: folosirea la pescuitul sportiv in apele de munte a unei singure undite cu doua carlige si in apele de ses a doua undite cu cel mult doua carlige fiecare; pescuitul sportiv se face de la rasaritul pana la apusul soarelui; s-au stabilit perioadele de prohibitie pentru fiecare specie de peste, in timpul carora pescuitul este interzis si pestele este lasat sa se reproduca; s-a interzis folosirea unor tipuri de momeli; s-a redus numarul maxim de bucati prinse intr-o zi de pescuit din cadrul unei specii la zece; s-au stabilit dimensiunile minime la care pestele capturat se pastreaza.

Încalcarea acestor norme duce la reducerea numarului de indivizi din diferitele specii de pesti. Prin folosirea unor momeli nepermise se introduc in apa agenti patogeni, paraziti care provoaca imbolnavirea pestilor si duc la moartea acestora. Exemplarele care se situeaza sub limita minima nu au ajuns la maturitatea sexuala, deci nu s-au reprodus. Prinderea acestora si a reproducatorilor in perioadele de prohibitie impiedica reproducerea speciei respective, ducand-o pe aceasta in pragul disparitiei. La prinderea pestilor se mai folosesc diferite unelte cum ar fi: ostia, sacul, diferitele tipuri de plase, priponul. Metodele care se bazeaza pe ranirea pestelui in vederea capturarii lui sunt nocive fiindca pentru pestele ranit, chiar daca scapa, rana sa reprezinta o poarta de intrare pentru nenumarate organisme care il vor ucide cu siguranta. Nereglementarea pescuitului in raport cu posibilitatile reale ale apei, alaturi de folosirea acestor metode total neconventionale de prindere a pestelui duc la scaderea efectivelor pana la disparitia completa a speciei.

Scaderea efectivelor duce la un dezechilibru ecologic, pestii reprezentand o veriga importanta a lantului trofic din ape, si anume cea a consumatorilor. Urmarea cea mai grava a braconajului piscicol este disparitia unor specii. Exemplul cel mai elocvent este cazul lostritei (Hucho hucho), cel mai mare rapitor din apele de munte, care a disparut complet din apele din zona de nord a Moldovei. Desi a fost inclusa in cadrul speciilor pe cale de disparitie, prin braconaj au fost prinse si ultimele exemplare. Daca aceste metode au avut ca victime numai pestii, la folosirea substantelor toxice efectele sunt dezastruoase. Substantele folosite sunt diferite otravuri, dezinfectanti uneori. Prin folosirea acestora la braconat se produce in locul respectiv o puternica poluare. Aceasta are ca rezultat indepartarea aproape completa a formelor de viata, ramanand aici numai o parte din descompunatori.

Efectul este direct proportional cu cantitatea de substanta folosita care depaseste cu mult valorile prag si este maxim in apele statatoare unde capacitatea apei de autoepurare si filtrare este foarte slaba. Procesele fizico-chimice ce au loc sunt: scaderea tensiunii superficiale a apei, scaderea capacitatii de sedimentare a substantelor aflate in suspensie, schimbarea pH-ului apei si reducerea cantitatii de oxigen solvit. Cei vizati sunt pestii. În cazul lor, aceste substante ataca sistemul respirator si sistemul nervos. Respiratia pestilor se face prin asimilarea oxigenului la nivelul branhiilor. Scaderea tensiunii superficiale a apei modifica viteza procesului de osmoza de la nivelul membranelor semipermeabile branhiale, ducand astfel la asimilarea unei cantitati reduse de oxigen.

În cazul concentratiilor mari de substante toxice, epiteliul branhial este distrus. Aceste fenomene au ca rezultat asfixia. Tot ca reactie la prezenta substantelor toxice este si secretia supraabundenta a mucusului de pe corp, degenerarea hepatica, tulburari nervoase urmate de incetarea inimii si coagularea sangelui. Datorita capacitatii de autoepurare a raurilor in aval de locul unde s-a braconat se inregistreaza valori mai scazute a substantelor toxice folosite. Astfel, daca aici acestea nu sunt in cantitate destul de mare pentru a ucide pestele, prezenta lor totusi are urmari. Principala consecinta este cea a scaderii cantitatii de oxigen solvit.Prezenta unor cantitati reduse de substante toxice, combinata cu lipsa de oxigen determina absorbirea unor alte substante toxice la nivelul branhiilor care nu ar fi fost absorbite in conditii normale ale ecosistemului, determinand astfel leziuni in organism.

Deci, acestea nu actioneaza numai prin toxicitatea proprie, ci favorizand absorbtia altor substante toxice din apa. De asemenea, prezenta substantelor toxice duce la formarea spumelor care impiedica reoxigenarea apei, actionand ca un strat izolator intre apa si aer. Lipsa oxigenului si cantitatii de substante toxice din apa au puternice efecte nocive, mai ales in apele montane asupra speciilor din familia Salmonidae care sunt extrem de sensibile la puritatea apei, cantitatea de oxigen solvit. Concomitent cu atacul asupra pestilor, substantele folosite distrug planctonul si restul nectonului, bentosul, care toate la un loc reprezinta insasi hrana pestilor. Dupa aplicarea acestei metode, braconajul lasa intr-un ecosistem acvatic doar unii descompunatori, restul formelor de viata sunt indepartate complet. Descompunatorii aflati in aval se dezvolta in primele zile foarte mult. Aceste microorganisme consuma mai intai substantele nutritive cu care erau obisnuite ajungand la o dezvoltare maxima.

Dupa ce substratul nutritiv obisnuit a fost consumat, se constata o oprire in cresterea germenilor, de o durata mai lunga sau mai scurta, in care organismele sunt obligate sa se adapteze la noul substrat format. Adaptarea lor la noul substrat, respectiv aparitia de enzime capabile de a-l ataca, si inceperea consumarii acesteia este marcata printr-o reluare a dezvoltarii germenilor si printr-o scadere a cantitatii de toxine. Adaptarea si apoi dezvoltarea florei variaza ca timp. Nu toti germenii sunt capabili de a se adapta la noul substrat si a-l metaboliza. În cazul unei actiuni bacteriostatice sau bactericide a substantelor respective se constata o disparitie progresiva a acesteia in timp, cantitatea de substanta toxica ramanand constanta. Sunt zone in care substantele toxice ajung in cantitati foarte reduse, unde acestea actioneaza mai lent, se acumuleaza in organism si unde perioada medie de supravietuire a organismelor descreste foarte rapid in raport cu cresterea concentratiei substantelor toxice.

În apa se gasesc, cresc si se dezvolta multe stadii larvare ale unor insecte si amfibieni. În urma braconajului acestea mor si se produc dezechilibre in ecosistemele inconjuratoare. Curentul electric are de asemenea influente mari asupra vietatilor din apa. La plante schimburile metalice se fac prin procesul de osmoza ce are loc la nivelul membranei celulare. Socul provocat de curentul electric schimba polaritatea membranei dipolare a celulei. Prin schimbarea polaritatii sunt primiti in celula ioni care nu erau acceptati in mod obisnuit si sunt respinsi o parte din ionii care sunt necesari plantei. Astfel se deregleaza metabolismul plantei. La intensitati mari ale curentului electric are loc un blocaj membranar si planta moare. La aceeasi intensitate a curentului electric plantele superioare sunt mult mai afectate, rezistenta scazand proportional cu gradul de evolutie. In cazul animalelor, curentul electric ataca sistemul nervos, provoaca oprirea inimii. La vietatile mai mari, cum ar fi pestii, socul produs de curent rupe coloana vertebrala.

La intensitati mari, moartea este instantanee, iar la intensitati mici, datorita conductibilitatii electrice a apei, majoritatea animalelor scapa, dar nu fara urmari: pestii electrocutati raman sterili, deci se pericliteaza continuitatea speciei. La folosirea explozibililor (dinamita, carbid) se produce la detonare in apa o unda de soc care are efecte mai ales asupra pestilor. În aparatul digestiv al acestora intalnim o anexa numita vezica aeriana. Aceasta este plina cu gaze si are ca functii importante cea hidrostatica si cea de echilibru. Unda de soc produsa in apa sparge aceasta vezica si pestii nu mai au cum sa-si controleze miscarile. Folosirea acestor metode de braconat duce la omorarea pestilor adulti, dar si a puietului, care moare in masa datorita sensibilitatii lui crescute.

Prin abaterea cursului apei ecosistemele acvatice sunt distruse. Prin lipsirea mediului de viata insusi, plantele si animalele mor prin asfixiere. Distrugerea ecosistemelor acvatice are influente si in ecosistemele inconjuratoare, deoarece multe vietuitoare, cum ar fi diferite mamifere si pasari isi gasesc hrana in apa. Braconajul este unul dintre cei mai periculosi factori distrugatori ai ecosistemelor acvatice. El poate reduce, transforma intr-un timp foarte scurt un rau de munte cu apa clara, intr-o masa de alge cu mirosuri ostentative, un lac plin de viata intr-o mlastina, o apa moarta. Surse(www.pescuitul.ro)

Trecut si prezent

În Romania, la sfarsitul secolului trecut si începutul acestui secol, ambele specii de pelicani – pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) si cel cret (Pelecanus crispus) – erau înca frecventi, nu numai în Delta Dunarii, ci în toata Dobrogea. Vizitatorii Deltei Dunarii din acele vremuri povesteau despre existenta atator cuiburi, încat relatarile lor par incredibile. Dupa calatoria sa din 1869, austriacul E. Hodek noteaza : „Potrivit calculelor mele aproximative între Cernavodã si Marea Neagrã cuibãresc atât de multi pelicani, încât numãrul lor depãseste orice imaginatie umanã!În aceastã zonã trãiesc mai multe milioane de pãsãri!”. În 1874, fratii Sintenis descopereau minunata colonie de pe lacul Cuibeda.

În urmãtoarele decenii, numãrul pelicanilor a scãzut înspãimântãtor, din cauza pescarilor, care, ingrijorati pentru capturile lor, învinovãteau aceste pãsãri „dãunãtoare”, dând foc, ani de-a rândul, tutror coloniilor întâlnite. Din acest masacru, si vânãtorii si-au avut partea lor, fiind recompensati, pentru fiecare picior de pelican, cu câte un cartus. Si azi mai trãieste unul dintre cei care, în 1926, a luat parte la o asemenea campanie. „…Am dus opt vânãtori cu trei bãrci în colonie, pentru cã ne-au promis bãuturã…”- povesteste bãtrânul. „Masacrul a tinut sase ore, si prada a constat in aproximativ 260 de picioare de pui pelican.Vânãtorii ar fi dorit sã ia mai multe picioare, dar, fiindcã se grãbeau foarte tare, nici nu mai omorau puii, ci pur si simplu le tãiau picioarele, lãsându-i acolo sã moarã in chinuri cumplite…”.

Renumitul ornitolog român Ion I. Cãtuneanu, seful Centralei Ornitologice Române, a avut o atitudine pozotivã în privinta protectiei pãsãrilor ihtiofage. În timpul observaþiilor sale din 1950, efectuate cu ocazia unei survolãri a Deltei Dunãrii cu avionul, a descoperit doar o singurã colonie de pelicani, cu numai circa 250 de pui. În acelasi an, populaþia de pelicani din Delta Dunãrii a fost estimatã la numai 600 de exemplare.

Actualmente, pelicanii sunt strict protejaþi în toatã Europa. În România, din 1955, speciile de pelicani au fost declarate monumente ale naturii, iar coloniile sunt, de asemnea, protejate, pãtrunderea în colonii fiind strict interzisã. Protejarea pelicanilor, datoritã sensibilitãþii acestor pãsãri fatã de factorii perturbanti, este de neconceput fãrã protectia strictã a coloniilor de cuibãrit. Deranjarea coloniilor duce dupã sine pãrãsirea cuiburilor, iar dintr-o eventuala pontã înlocuitoare vor rezulta pui întârziati, care nu vor fi pregãtiti pentru migratia de toamnã si vor muri inghetati. Însã aceste pãsari se pot observa în alte conditii, când survoleazã Delta, sau la pescuit pe lacurile mari, pe apele complexului Razim-Sinoe etc.

Pelicanul comun si pelcanul cret

Datoritã mãsurilor de protectie, în prezent, pe teritoriul Deltei Dunãrii cuibãresc peste 2500 de perechi de pelicani comuni si aproximativ 100 de perechi de pelicani creti. În zilele noastre, aici se gãseste cea mai mare populaþie de pelicani comuni din Europa .

Precum s-a vazut, majoritatea pelicanilor din Deltã sunt pelicani comuni. Adultii acestei specii au o culoare alb-roz, iar în perioada nuptialã, ambele sexe posedã un ciuf, iar fruntea prezintã o excrescentã vizibilã. Remigele – penele lungi ale aripii – sunt negre, ca la berze. Sacul gutural ­­­­­­­­­­­– instrumentul de pescuit de bazã al pelicanilor – este gãlbui, ca si o portiune de penaj de pe pieptul pãsãrii.

Pelicanul cret, mai putin numeric, dar rãspândit pe un areal mai mare în Europa de sud-est, este de talie chiar mai mare decât specia precedentã, ambele specii înscriidu-se printre pãsãrile cele mai mari, cu o anvergurã de peste 2 m. Culoalrea lui este de un alb-murdar spre plumburiu, remigele sunt negre numai spre partea de jos, iar sacul gutural al adultilor, în timpul reproducerii, este de un rosu evident. Puii pelicanului comun sunt acoperiti la început de un puf negru, schimbat treptat de pene maronii, care vor fi înlocuite cu penajul alb-roziu abia dupã prima nãpârlire completã, în locurile de iernare. Puii pelicanului cret sunt plumburii. Mentionãm cã, în majoritatea determinatoarelor, coloritul puilor este redat incorect.

Cuibaritul in colonii si pecuitul in grup

Ambele specii de pelicani cuibãresc în colonii. Cel comun isi depune ouãle pe plauri (insule plutitoare de stuf), iar pelicanul cret îsi construieste cuiburi, înalte de 1 m si late de 1,5 m, din vegetatie acvaticã. Dtoritã excrementelor acide si a cãlcatului de cãtre aceste pãsãri grele, de 10-12 kg, plaurii se descompun in câþiva ani, pelicanii fiind nevoiti sã-si schimbe locul coloniei. De exemplu, dupã informatiile primite de cãtre cercetãtorul Kiss J. Botond, colonia masivã de pelicani comuni din zona protejatã Hrecisca-Buhaiova si-a schimbat locul de trei ori în ultimele trei decenii. Coloniile pelicanilor creti sunt mai mici, de obicei cuibãrind împreunã cu alte specii acvatica.

Femela depune 1-5 ouã lunguiete, de un alb-murdar, pe care ambii pãrinti le clocesc circa o lunã de zile, puii fiind ingrijiti în cadrul coloniei cam douã luni. Cercetãtorii se contrazic în privinþa numãrului ouãlor si a duratei clocitului, datoritã apropierii cuiburilor în cadrul coloniei, care poate provoca usor amestecarea pontelor.

Corpul mare, relativ usor, al pelicanilor nu le permite sã se scufunde dupã hrana lor, ei pescuind numai la adâncimea la care ajung cu ciocul si cu gâtul întins. Specii gregare pescuiesc în grup, pornind dintr-un sir rãzletit, care se strânge în cerc , si, bãtând din aripi, aglomereazã pestii. Pelicanii care pescuiesc îsi invârt capul în semicerc, cu ciocul deschis. Dacã un peste ajunge în cioc si le atinge membrana sensibilã din interiorul sacului gutural, ciocul se inchide din reflex. Cei 20-22 l apã cuprinsi în sac sunt îndepãrtati prin scuturarea capului, iar pestele ia drunul lungului esofag, spre stomac. Puii, de asemenea, sunt hrãniti cu pesti, la început semidigerati, apoi intregi, pe care îi înfuleca din punga pãrintilor.

Toate cele opt specii de pelicani de pe Terra sunt aproape exclusiv ihtiofage. Despre cantitatea de hranã zilnicã necesarã pelicanilor, circulã multe informatii eronate, ignorantii vorbind uneori despre ratii de pânã la 20 kg! Cantitatea realã, stabilitã în urma cercetãrilor, este este de 20-30 kg. Pelicanii se hrãnesc de regulã în apele mici, în scãdere, unde se aglomereazã pestii, capturând mai usor exemplarele bolnave de diferite epizotii. Prin îndepãrtarea pestilor bolnavi, împiedicã aparitia mortalitãtii în masã si descompunerea cadavrelor, contribuind la prevenirea bolilor. În acest sens, exercitând selectia naturalã, pelicanii sunt si sanitarii baltii.

Pelicanii sunt pãsãri migratoare, sosind si plecând în jurul echinoctiului de primãvarã, respectiv de toamnã. Crtierele de iernare ale lor sunt in Africa ecuatorialã. Regasirea inelelor aplicate în România dovedeste urmãrirea unei cãi de migratiune de-a lungul coastelor vestice a Mãrii Negre, prin Bulgaria si Grecia, spre Anatolia si Israel.

Din pãcate, acste monumenete ale naturii sunt, chiar si în conditiile existentei Rezervaiei Biosferei Delta Dunãrii, supuse unor presiuni de cãtre factorul uman. Pescarii le prigonesc, unii pretinsi vânãtori le impuscã din goana barcilor înzestrate cu motoare rapide. Dar, trebuie sa stim cã pelicanii sunt ocrotiti nu numai prin legea cinegeticã, dar sunt si sub protectia Coneventiei de la Berna, privind conservarea vietii sãlbatice si a habitatelor naturale. (Sursa-www.e-scoala.ro)